E ciudat uneori cum cele mai frumoase cuvinte care se pot spune despre anumite sarbatori, cuvinte care exprimă cel mai pur şi simplu adevărul, ca de exemplu cea care se apropie, a Crăciunului, sau a Paştelui sau despre oricare altă zi care înseamnă ceva mai mult sau mai puţin pentru noi, creştinii, sunt spuse de oameni normali, cântăreţi, poeţi, oameni de cultură, care probabil nu au călcat in viaţa lor într-o biserică evanghelică, oameni care nu`şi doresc altceva decât să fie fericiţi în viaţă, oameni care îşi propun să îi facă pe alţii fericiţi, oameni care işi trăiesc gesturile, momentele, emoţiile, adevărurile şi minciunile, secundele, anii, ştiind că viaţa nu e decât o excursie într`o grădină de primăvară care o primeşti o singură dată.
Unii nu vor un Dumnezeu mai mic decât este El, un Dumnezeu de buzunar, dar oare ne gândim că Dumnezeu nu ne vrea creştini de buzunar, creştini de pus într`un ghid turistic şi aruncat pe fundul unui rucsac? Pentru El sunt sigur că însemnăm mai mult decât o adunătură de furnici aşezate la întâmplare pe un muşuroi creat în joacă într-o vineri după-masa.Şi atunci te întrebi ce motiv ne mână în a Îl ascunde pe El într-un brad şi într-o cutie de cadouri ? Sub ce pretext Îl înghesuim pe Hristos în câteva colinde spuse duminică seara în biserică ? Hristos, liniştea vorbelor.
E la fel de ciudat cum cei ce îşi poartă numele de creştini în această excursie oferită lor de Dumnezeu, pornesc cu greu din inimă cuvinte tari pentru suflet, hrană pentru inima lor şi pentru alţii şi se pierd în detalii cautându-şi un Dumnezeu care să îi satisfacă. De parcă Dumnezeu are nevoie sa fie reinventat pentru 6 miliarde de oameni în fiecare zi…
E ciudat cum trubadurii lumii recunosc finalul în Dumnezeu a culturii,a tuturor căutărilor, întrebărilor şi săpăturilor sufleteşti şi e ciudat cum creştinii susţin că Dumnezeu nu are prea multe tangenţe cu cultura contemporană.
De ce a trebuit să se nască Isus pe pământ şi să ne aducă aminte că “Împărăţia se trăieşte în inimi” iar noi ne dorim atât de mult ca Dumnezeu sa işi trăiască veşnicia în cer, să ne iubească frumos să ne zâmbească şăgalnic, de acolo să ne dea multe şi bune, să spună din când în când cuvinte faine despre noi ? De ce oare avem impresia ca Îi facem un favor lui Dumnezeu trăind o viaţă nouă aşa cum îi place Lui? Oare? Oare chiar Îi facem Lui un favor?
Se apropie Crăciunul, o sărbătoare care pentru mulţi dintre noi a devenit un moment al colindelor, al hainelor roşii învelite în alb, a ciocolatei promotionale, a sticlei de 2, 5 litri de Coca - Cola cu cel mai fericit moş posibil desenat pe etichetă, a zâmbetelor scoase din dulap, a îmbrăţişărilor, o sărbătoare când prea puţini îşi aduc aminte că Hristos îşi petrecea sărbătorile pe străzile şi în pieţele Ierusalimului interesandu-se poate prea mult pentru secolul XXI de sufletele oamenilor. Prea puţini stiu ca momentul ăsta trebuie trăit şi nu sărbătorit.
Se pare că suntem prea grăbiţi, prea prinşi, prea uşor ameţiţi, pentru a reuşi să ne oprim la un semafor socotind la pricina vieţii, la piatra lepădată de mulţi care a ajuns să fie pusă în capul unghiului din a cărui gând ne-am pornit şi în a cărui braţe ne vom trage duhul obosiţi de existenţă.