Între ţiganii din Dumbrava...

Stau şi mă gândesc chiar acum la câtă dragoste pentru oameni şi cât sacrificiu este cerut pentru a lucra cu ţiganii. Nu e nevoie decât să rosteşti cuvântul “ţigan” pe stradă pentru a vedea feţe incruntate. Aşa eram şi eu! Până am ajuns la Dumbrava...

Am văzut o lume nouă, o lume nevăzută de mulţi oameni. Pentru cei care incă nu au inţeles despre ce vorbesc, inchipuiţi-vă o cameră de 4 pe 4 metri in care trăiesc de o viaţă intreagă
un cuplu, soţ şi soţie, majoritatea căsătoriţi la vârste ilegitime, copii lor care credeţi sau nu credeţi, in majoritatea familiilor depăşesc numărul membrilor familiilor voastre, o curte mică - mică plină de noroi, praf şi toţi copii imbrăcaţi pe jumătate jucându-se fericiţi in ea. Pentru ei acolo e “acasă”. Pentru noi uneori “acasă” inseamnă un apartament de cel puţin 2 camere unde mami ne aşteaptă cu mâncarea pregatită, televizorul nu lipseşte şi calculatorul trebuie
să fie pe birou, hainele teancuri in dulapul din cameră şi un aşternut curat cu o pernă moale
şi frumos mirositoare sub cap. Sună a poveste... şi pentru unii chiar poveste pare. De multe ori spunem “Vreau mai mult!”, “Doamne, scoate-mă de aici şi dă-mi o viaţă mai bună.” şi de multe ori nu ne dăm seama că avem o viaţă mai bună. Avem tot ce ne trebuie şi suntem mai puţin fericiţi decât oamenii cu adevărat săraci. Zâmbetul nostru este şters de dorinţa de a avea mai mult şi mai mult decât avem nevoie!

Ceea ce am invăţat de la ţiganii din Dumbrava este că fericirea nu ţi-o dă confortul.. fericirea
ti-o dă Dumnezeu! Fericirea lor la ora actuală este prezenţa familie Rad şi lucrarea lor de acolo.

Povestea Laviniei Rad, invăţatoarea copiilor ţigani din sat:

“Dumbrava este un sat destul de mic din Bihor, cu vreo 700 de locuitori, din care 500 sunt ţigani. În urmă cu 4 ani şi jumătate tata a ajuns să fie administrator la o asociaţie creştină care se ocupă cu ţiganii de-aici. Urma să primească în folosinţă o casă în sat, şi... mi-a plăcut ideea. Mi-am spus că voi avea de-acum o casă unde să pot veni din când în când "să mă relaxez".

Se pare însă că până la urmă n-a fost tocmai aşa. Au început să-mi fie tot mai dragi copiii. Zâmbeau aşa de frumos! Şi veneau mereu să mă ia de mână când mă vedeau pe stradă. Până când într-o seară au venit vreo 10 şi m-au strigat. Să le spun o poveste. Am ieşit în faţa porţii şi i-am aşezat pe toţi pe iarbă. Le-am spus povestea cu scufiţa roşie, şi pentru că nu vroiau să mai plece m-am gândit să-i învăţ şi câteva cântecele.
Dar n-am "scăpat " de ei, pentru că a doua zi s-au întors, în număr mai mare. O.k., fie Capra cu trei iezi de data asta. A treia zi deja nu mai încăpeau pe podul din faţa casei. Aşa că am intrat în biserică şi am început să le spun povestea cu oaia pierdută. A fost o seară pe care n-am s-o uit uşor. Era o linişte perfectă şi simţeam toate privirile aţintite asupra mea. Până când am ajuns la partea în care păstorul a pornit în căutarea mieluţului pierdut. Atunci am fost întreruptă de o voce foarte îngrijorată: "Şi l-o găsit?" Era copilul care mi se păruse cel mai violent (îi plăcea mult să spună: "las' că vin io cu cuţitu' la tine, Lavi!" ) şi... avea lacrimi în ochi.

Şi copiii tot veneau, tot mai mulţi, şi tot mai des, până când a fost nevoie să stabilim zile şi ore la care să ne întâlnim regulat. Şi aşa am început şcoala duminicală. N-a fost ideea mea, ei au cerut-o. De fapt, cred că a fost ideea lui Dumnezeu.

Până la urmă a fost necesar să-i împărţim în două grupe. Azi avem cam 50 de copii care vin regulat la grupă (şi alţii care mai vin din când în când).

Pe lângă şcoala duminicală (şi biserică, pentru oamenii mari) mai avem câteva activităţi. Îmi place să pictez, aşa că îi învăţ şi pe ei, modelăm de multe ori din lut, şi iarna din zăpadă. Mama le învaţă pe câteva fete să coasă. Cu unii copii am încercat să facem câteva lecţii de citire şi scriere (învăţătorilor din sat nu le pasă prea mult şi unii copii termină clasa a IV-a şi nu ştiu încă să citească). Avem o clinică unde vine doctorul o dată pe săptămână, un parc de copii (mulţi copii nu mai văzuseră leagăne înainte). Vara îi ducem în tabere, şi pentru ei e cred că cel mai important eveniment al anului. E extraordinar să poată evada din casa unde tatăl vine beat acasă şi-şi bate soţia, şi strada unde se aud într-una ţipete şi înjurături, şi să guste puţină pace.

Cred că pentru ei cel mai important e pur şi simplu să fim acolo. Ei ştiu că de câte ori au o nevoie pot apela la noi. Şi o fac! Mult! Pentru orice urgenţă tata işi ia maşina şi-i duce la doctor. Sau dacă pur şi simplu vor să stea de vorbă cu cineva, suntem acolo.

Şi da! Se văd schimbări mari acum... şi ştiu că nu-i decât începutul. E aşa de fain să-i aud rugându-se pe copii care altă dată spuneau că ei nu ştiu a se ruga. Şi copiii care altă dată nu ştiau nimic azi pot să povestească o mulţime de întâmplări din Biblie. Şi învaţă să iubească şi să ierte. Mie mi se pare că-s şi mai curaţi şi au faţa mai senină.

Îi iubesc aşa de mult! Visul meu e ca toţi să fie mântuiţi, şi atunci când vor creşte mai mari să se ducă la rândul lor în alte sate de ţigani şi să-L arate oamenilor pe Isus. Cred că Dumnezeu are planuri mari cu ţiganii din România, şi cred că aceşti copii vor schimba lumea. Mi se spune des că-s naivă. Da, ştiu că ceea ce fac ajută... cam cât ar hrăni 5 chifle şi 2 peştişori 5000 de bărbaţi, pe lângă femei şi copii... Ce bine că intră şi Isus în ecuaţie! „