Neîncredere, necredinţă...

Când a fost ultima oară când te-ai auzit spunând: „nu cred, nu ştiu ce să zic”, „nu, nu pot
să cred”, „o, nu-mi vine să cred una ca asta” sau „să nu ai încredere în ea”, „nu pot să am încredere în tine”? Şi avem o suită întreagă de astfel de replici pe care le folosim dacă nu
zilnic, atunci cu siguranţă săptămânal. Nu facem decât să nu avem încredere în nimeni, să
nu-L credem nici măcar pe Dumnezeu şi, probabil, nici în noi înşine nu avem mare încredere. Dacă aş întreba de ce, am veni cu scuze noian, pentru că NICIODATĂ noi nu suntem vinovaţi. Chiar nu ne dăm seama că acest NICIODATĂ este, de fapt, ÎNTOTDEAUNA, că de fiecare dată vrem să fim basma curată?

Mi-a fost uşor să-l judec pe Toma atunci când nu mai termina parcă să pună condiţii pentru
a crede că Isus a înviat. Dar mi-a fost greu să cred că eu sunt urmaş al lui, poate chiar mai iscusit ca el.

Ca tineri, avem nenumărate preocupări şi cele mai multe sunt lipsite de profunzime, lipsite
de conţinut chiar. Realizez de multe ori că preocupările mele sau ale prietenilor mei sunt
lipsite de gust… şi asta pentru că mi-e frică să cred că Dumnezeu există şi pentru mine,
mi-e frică să mă încred în El, să mă bazez pe ajutorul Lui… Of, câtă necredinţă şi neîncredere…

Cel mult avem o credinţă mică, slabă sau una de turmă. Credem că există Dumnezeu pentru
că toată lumea din jurul nostru crede. Dar asta nu ne ajută la nimic dacă rămânem reci, împietriţi şi nu vrem să ne bucurăm de ceea ce este Dumnezeu într-un mod personal.
Ne-ajunge credinţa colectivă pe care tot noi am inventat-o ca o soluţie de mijloc, la care să apelăm. Şi… în loc să ne încurajăm unii pe alţii, să încercăm să găsim împreună ce, în ce şi
cum să credem, preferăm mai degrabă să lăsăm aceste probleme pe rafturi prăfuite, pentru
că oricum, ni se par prea puţin importante.

Când spui că tu crezi în Dumnezeu, nu se poate să te mulţumeşti cu puţin, cu nimicuri. Crezi
că există Dumnezeu şi nu te opreşti aici. Cauţi să-L cunoşti, pentru că dacă nu avem încredere în El, este pentru că nu-L cunoaştem. Ce scuze avem să nu căutăm măcar din curiozitate să vedem cam cum arată acest Dumnezeu, cum este, ce calităţi are, ce-I stă în putere?

Cum spunea cineva, „trăim într-o lume SATANOCRATICĂ”, adică într-o lume în care îl lăsăm
pe satan să aibă un cuvânt de spus. În el de ce avem încredere, dacă ne-am lăsat pe mâna
lui atâtea din domeniile vieţilor noastre?

Sunt atâtea lucruri în care credem şi, când vine vorba de Dumnezeu, credinţa ne lipseşte, pentru că am da să credem că nu este interesat de viaţa noastră cu toate amănuntele ei; acesta este singurul lucru pe care îl credem despre El sau credem că trebuie să stea undeva deoparte şi că nu trebuie să se implice în viaţa noastră.

Suntem încurajaţi să avem încredere în noi înşine. Nu că n-ar fi bine, dar suntem încurajaţi
să avem încredere doar în noi, să-i uităm pe ceilalţi, chiar şi pe Dumnezeu şi să ne încredem doar în forţele proprii. Nu, nu este de bun augur să-L excludem pe Dumnezeu din vieţile noastre, crezând că ne vom descurca de unii singuri. Trebuie să învăţăm să avem încredere
în El, să ne bazăm pe El, să-L credem pe cuvânt.

Avem atâtea obiceiuri nu tocmai bune. Ce-ar fi să încercăm să facem paşi, să învăţăm această încredere în Dumnezeu, să ne punem toate planurile noastre în mâinile Lui, având credinţa
că El va face alegerile cele mai potrivite pentru noi? Chiar dacă am fost obişnuiţi să fim adepţii „NE”-urilor, ai necredinţei şi neîncrederii, iată că a venit vremea să întoarcem foaia şi să căutăm să trăim după alte standarde, să avem credinţa (convingerea fermă) că ne putem bucura de această viaţa de vreme ce îi oferim lui Hristos locul care I se cuvine. Nu putem să
ne numim creştini şi, în acelaşi timp, să nu credem într-un Dumnezeu viu, real.

Să crezi cu inima şi cu mintea că Hristos este cu tine, că vrea să-ţi transforme viaţa şi să îţi aducă fericire, împlinire! Nu mai lăsa în tine nici măcar urmele neîncrederii şi necredinţei. Construieşte această credinţă, această încredere, împreună cu El şi vei vedea că, într-o
bună zi, ceea ce la început nu era decât o cărămidă, acum este o cetate puternică, o credinţă vie, o încredere necondiţionată în Dumnezeu.

Şi poate că n-o să-ţi vină să crezi, dar până şi Dumnezeu are încredere în tine. Poate vei
spune că dacă ar privi acum, la tine, nu ar avea mare lucru de văzut. Doar un pumn de ţărână! Dar ţine minte un lucru: Dumnezeu trăieşte dincolo de timp. El poate vedea felul în care acest lut poate fi modelat. El îţi vede deja frumuseţea care începe din momentul în care Îl primeşti
pe Hristos în inima ta. Are încredere în tine că vei reuşi să-ţi schimbi viaţa, pentru că El va fi alături de tine şi te va îndruma, te va încuraja şi, atunci când vei avea nevoie, va fi gata să pună umărul, pentru a te ajuta! Da, Dumnezeu crede în tine, se bazează pe tine şi pe
mărturia ta viitoare!

Curaj, taie rădăcinile necredinţei şi neîncrederii din inima şi mintea ta şi caută să spui şi tu,
la fel ca şi Toma, după ce L-a întâlnit pe Isus: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iată credinţa!